Lotte la Weimar - Thomas Mann

Punand in centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflectează asupra raportului dintre viață și artă, care l-a preocupat dintotdeauna, și conturează portretul unei epoci intregi. Traducerea consacrată a lui Alexandru Philippide ii dă cititorului roman șansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat și finețea creionării psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.In septembrie 1816, o trăsură oprește in fața hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboară o doamnă respectabilă, insoțită de fiică și de cameristă. Foarte curand, chelnerul venit in intampinare face o descoperire care trezește la viață orașelul cufundat in acalmie: distinsa doamnă, semnand in registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este insăși Lotte, tanăra pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci și doi de ani in urmă in romanul său Suferințele tanărului Werther. Pe atunci, poetul iși sublimase dragostea neimplinită pentru Lotte in romanul epistolar care avea să facă senzație in intreaga Europă. Vestea sosirii doamnei Kestner se răspandește cu iuțeala fulgerului. Toți vor s-o vadă, s-o cunoască: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe insuși intarzie să se arate, insă toate discuțiile conduc către el…Spre sfarșitul anului 1936, Thomas Mann a inceput să scrie la „o povestire, plasată la Weimar in 1816, in care imi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viață pe Goethe“. Proza scurtă pe care o avea in minte autorul s-a transformat in romanul Lotte la Weimar, publicat in 1939. Mai intai, il cunoaștem pe Goethe doar din relatările subiective ale personajelor din anturajul său, care o intalnesc pe Lotte, modelul de altădată pentru eroina din Suferințele tanărului Werther, sosită la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neașteptate, plonjăm in lumea lăuntrică a bătranului Goethe. Folosind tehnica monologului interior intr-o manieră care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intră in „fluxul conștiinței“ acestuia: amintiri și planuri de viitor se combină cu ganduri despre viață și artă, despre evenimentele epocii și climatul politic. In fața cititorului se intrupează un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate să-l infățișeze nici o biografie. Imaginea mitică a patriarhului care starnește in randul contemporanilor deopotrivă adulație și respingere este juxtapusă cu existența simplă a lui Lotte, care a ințeles să-și clădească o viață de familie dincolo de cultul literar iscat in jurul numelui său.